Viață de vânzare: Brexit și viețile cetățenilor UE din UK

Viață de vânzare: Brexit și viețile cetățenilor UE din UK

Este foarte clar că economia britanică se sprijină foarte puternic pe mușchii, sudoarea și creierele emigranților.

Nu doar într-o economie globală, dar în general cererea și oferta de muncă variază în timp și spațiu, iar posibilitățile de a o acoperi cauzează migrația economică.

De-a lungul timpului țările au găsit diferite soluții la această problemă: sclavi aduși din colonii, muncitori cu viză aduși din fostele colonii, forță de muncă brută (sau mușchi) care au fost chemați din țări sărace către țări bogate (cazul Germaniei după război), vânătoare de capete inteligente (medici, informaticieni, ingineri, profesori), sau acorduri internaționale care au încercat să asigure libera circulație și drepturile de muncă și protecție socială.

Din punct de vedere economic, migrația, mai ales a celor înalt calificați, crează avantaje pentru țările bogate și dezavantaje pentru cele sărace care au investit în formarea acestor resurse.

Este greu de estimat cât a prierdut România prin exportul masiv de medici către UK, și aici nu sunt doar în costuri financiare, dar și alte costuri mai subtile decurg din nefuncționarea corectă a sistemului sanitar. Retorica împotriva emigranților ascunde un adevăr destul de simplu: vrem să-i folosim cât putem și să-i trimitem de unde au venit când nu mai pot să muncească. Ca pe un televizor pe care-l arunci după ce nu mai funcționează.

Sau mai corect ca pe un televizor primit gratis, pentru că la formarea emigranților nu a plătit UK, ci România și alte state care sunt exploatate în acest fel. Tot ele ar trebui să plătească și pentru anii de bătrânețe ai emigranților, în opinia îngustă a naționaliștilor.

Din punct de vedere individual, fiecare este liber să-și caute o viață mai bună. Cu toate astea nu se vorbește mult despre costurile individuale ale migrației: copii rămași acasă, cupluri care se destramă, depresii, alegeri greu de făcut între părinți bătrâni și bolnavi și a da o șansă copiilor.

În tot acest ghem de motive, interese și drame individuale, emigranții au fost asociați în discursul Brexitului cu oameni săraci care vin să creeze probleme în țările altora, și care TREBUIE trimiși cumva ACASĂ.

În aceeași oală au fost băgați toți cei 3 milioane de emigranți din UE.

Mulți dintre ei au trăit în UK de mai bine de 10-15 sau 20 de ani, au familii, copii și o acasă construită aici. Mulți nu mai au o altă casă sau o acasă altundeva în țara de unde au plecat, pentru că toți banii și toată sudoarea lor s-a scurs în UK.

Care este situația lor astăzi? Ei au devenit un obiect de negociere. Exact așa cum teroriștii iau ostateci și înceracă să stoarcă avantaje de pe urma vieților lor, tot așa guvernul actual al UK și-a păstrat dreptul de ai-i folosi ca bargain chip în următoarele negocieri cu UE. Adică, ceva gen, dacă nu ne faceți nouă jocurile economice, o să vă expulzăm cetățenii înapoi! Fac asta știind că pentru fiecare emigrant, expulzarea este o dramă personală.

Ce premize se ascund aici, în afară de cele mai grosolane încălcări ale oricărei eticii și chiar ale drepturilor omului:

1. 
   

   Se presupune de către guvernul Britanic cum că țările EU sunt total nefericite să-și reprimească forța de muncă înapoi. Așa să fie?

   
   
2. 
   

   Se presupune de către UK că emigranții sunt toți probleme sociale și nu soluții sociale pentru țările în care s-ar întoarce. Cred că multe țări ar fi fericite să-și reprimească creierele.

   
   
3. 
   

   Se presupune că UK paote să funcționeze fără emigranți, sau să acopere dizlocarea lor peste noapte. Cu cine?

   
   
4. 
   

   Se presupune în mod total fals că a negocia cu viețile acestor oameni poate aduce vreun avantaj în ochii liderilor UE. De ce ar trebui să fie impresionați de un guvern care negociază cu viețile oamenilor ca cei mai abjecți teroriști?

   
   

Este posibil ca mai mult, guvernul Britanic să nu negocieze cu acești oameni ca forță de muncă, ci cu drame individuale: familii care vor fi despărțite, copii care vor fi trimiși către o țară care nu a fost niciodată a lor, a cărei limbă nici măcar nu o vorbesc, iar singura legătură cu ea este un pașaport care în EU nu mai conta de către cine este emis, iar părinții au ales calea cea mai simplă.

Camera Lorzilor, care are mandatul de a analiza proiectele legislative și de a semnala diferite probleme etice, economice sau sociale, a avertizat Camera Comunelor că planul guvernului pentru Brexit nu poate trece fără garantarea drepturilor cetățenilor UE care trăiesc deja în UK. Avertismentul lor a fost respins, criticat, aruncat la coș. Lorzii sunt amenințați cu dizolvarea, – unul dintre ei a fost deja demis! – dacă nu fac jocul guvernului, care este considerat să reprezinte voința poporului și să acționeze diplomatic și inteligent.

Același guvern inteligent și-a încălcat propriile promisiuni cu privire la taxe. Apoi a revenit asupra lor cu o întoarcere la 180 de grade. Asta pentru că Scoția a anunțat clar că vrea să rămână în UE, iar dacă este necesar va deveni independentă.

Tot ceea ce a realizat guvernul brexitoșilor până în prezent este să creeze un buget cu o gaură de 2 bilioane (datorită revenirii asupra taxelor), o Scoție care a început să se clatine serios în gura UK-ului și care va fi urmată probabil de altă clătinare sau de carierea serioasă a relațiilor cu Irlanda de Nord.

Toate pentru ce? Pentru că o presă iresponsabilă și politicieni jegoși s-au jucat de-a aruncatul cu noroi în emigranți.

AUTOR: TEODORA MANEA