Viața în Anglia: Cum e cu sfaturile românilor care au venit înaintea noastră

Vasile era un tip cu principii și opinii solide.

Nu există subiect pe lumea asta care să îi pună probleme. De fapt, Vasile, care abia ce trecuse de 40 de ani, avea doar certitudini.

Poate de asta guverna, ca un maestru absolut, peste ceilalți 5-6 băieți cu care împărțea casa din estul Londrei.

Unii mai plecau, veneau alții, iar la prima bere baută împreună sâmbătă seara, după o săptămână de muncă, aveau ocazia să guste din certitudinile lui Vasile.

Mai ales cei nou-veniți în Anglia îl priveau, cel puțin la început, ca pe un izvor nesecat de înțelepciune.

– Nu vă luați cartelă pe Lyca, că-i o porcarie. Toți vor să te fure. Și Lyca, și Vodafone, O2, toți! Eu, de când am venit, mi-am luat pe Lebara, cum m-a învățat un inginer român, și n-am avut probleme.

– Pai n-ai zis că toate-s la fel, nea’ Vasile?

– Toate, în afară de asta. Sunt de 8 ani aici și știu ce vorbesc.

 

Vasile avea certitudini și cu privire la mașini, despre care știa că “alea franțuzești e sub orice critică!”, cu privire la politica internă și internațională (“ca Ceaușescu se mai naște o dată la o mie de ani!”), despre cumpărarea unei case (“tre’ să fii absolut tâmpit să-ți faci morghegi”) și, așa cum am spus, cu privire la orice.

Când pleca la un nou loc de muncă, se uita pe hartă și își făcea un traseu pe foaie, cu pixul.

Când unul dintre băieții din casa îi arată o variantă mult mai simplă, folosind aplicația de transport de pe telefon, Vasile exploda.

– Du-te, mă, de-aici, v-ați născut cu telefonu-n mână?!

În realitate, îi era frică de tot ce era nou.

În secret, îi admira pe baiețașii din casă, cum le zicea el, ironic, când îi vedea cu ce ușurință se înregistrează la agenții, trimit cv-uri și recomandări, cum schimbă locurile de muncă, la mai bine.

El lucra de mulți ani în același job și niciodată, oricât ar fi insistat cei din jur, nu spunea cât câștiga.

Lăsa doar să se înțeleagă că e plătit bine, deși, în realitate, salariul îi crescuse foarte puțin, față de prima zi când intrase acolo. Dar știa ce are de făcut, cunoștea firma ca pe propriul buzunar și nici în ruptul capului n-ar fi renunțat la munca lui.

Banii și-i drămuia cum știa el mai bine, fără mari excese, dar și fără prea mult spor.

Când un prieten venit în vizită s-a oferit să-l ajute să schimbe furnizorul de electricitate, spunându-i că e foarte simplu și că va obține un preț mai bun pe kilowat, Vasile s-a uitat ca la mașini străine (franțuzești) și n-a putut pricepe în ruptul capului cum e posibilă treaba asta, “fără să te legi la alt stâlp”.

Deși prietenul îi arăta, negru pe alb, că el plăește 14 pence pe kilowat, ziua, și 7 pence noaptea, în timp ce Vasile era taxat aproape dublu, gândul că “șmecheriile astea o să-l lase fără lumină” îl înspăimânta.

Vasile ura băncile, și cardurile, și mașinăriile alea din supermarketuri, unde plătești singur cumpărăturile, în loc să stai la rând la casă, cum e normal. Iar sistemul de plată cu banii pe card, în loc de bani în mână, îi mâncase ficații mulți ani. Și acum, după atâta vreme, se liniștea abia după ce, vinerea, cum termina munca, se oprea la banca din cartier și scotea tot salariul de pe card.

Banii și-i ținea ascunși în casă, într-un loc bine pitit.

Primul coșmar era să nu îi fure cineva cât el nu era acasă.

 Al doilea, să nu-i șterpelească vreunul dintre băieți puțin câte puțin, încât el să nu se prindă. De aceea, îi număra regulat, până la ultimul pence.

O dată pe luna, trimitea o parte din bani acasă.

Avea un șofer de microbuz care venea și pleca cu pachete, căruia îi dădea suma și ciubucul aferent, ca să-i lase banii lui nevastă-sa în mână.

Înainte, lucrase cu un șofer de autocar, un domn în vârstă, serios, și fusese tare mulțumit de el. După ce șoferul respectiv ieșise la pensie, un prieten de la muncă i-l recomandase pe tinerelul ăsta.

Tot timpul stătea cu emoții, după ce îi dădea banii și ciubucul, până ce auzea din gura nevestii că au ajuns.

Odată, banii au întârziat aproape o lună. Tinerelul luase o amendă mare în Germania și umblase și-n banii oamenilor, ca să poată pleca mai departe.

Dar altă soluție Vasile nu vedea, căci încredere în bănci, în carduri și-n alte drăcii nu avea, nici cât negru sub unghie.

Ei, dar cum viața îți scoate în cale lucrurile de care te ferești cel mai mult, într-o zi a pățit o nepățită. Se întorcea de la muncă, tocmai coborâse din autobuz și se îndrepta spre casă, când îi sună telefonul.

Se uită, numar privat. Nu știa Vasile cum e cu privaturile astea, așa că s-a gândit că poate e cineva important, de pe la serviciu. Își face curaj și răspunde.

Într-o engleză impecabilă, o voce caldă se prezintă ca fiind Sara și întreabă dacă poate vorbi cu “mister Vasil”. Da, zice Vasile, eu sunt.

“Oh, brilliant!”, răspunde vocea și începe să-i turuie o poveste cu un accident, de pe urma căruia el urma să primească despagubiri.

– Dar eu n-am fost în nici un accident, nici măcar nu am mașina, se apără Vasile.

– Nu, nu m-ați înțeles, mister Vasil. Este vorba de un mic accident petrecut în transportul în comun.

– Așa da, că eu merg cu autobuzul, se lămuri Vasile, care își amintea de un mic accident petrecut cu ceva timp în urma, când fusese nevoit să se urce în alt autobuz.

– Sigur! E un accident raportat în ultimele șase luni, s-au facut verificările necesare și pasagerii au dreptul la o despăgubire în valoare de 1.500 de lire de persoană. Pentru asta, trebuie doar să vă înregistrăm datele și câteva detalii, pentru a putea sa vă viram banii.

– Și eu nu trebuie să dau declarații, să aduc dovezi? întrebă Vasile, caruia nu-i plăceau complicațiile.

– Nu, toată procedura e definitivată și firma de asigurări plătește. Știti cum e sistemul aici.

– Da, da, toate sunt asigurate, răspunse Vasile, care mai avea o singură nedumerire. Dar de unde aveți numărul meu?

– De la operatorul dumneavoastră de telefonie mobilă, Lebara, răspunse vocea caldă.

– Aaa, Lebara, sigur ca da!

Toata noaptea s-a întors de pe o parte pe alta. 1.500 de lire era o mica avere, pe care trebuia să o primească în cel mult două săptămâni. Câte nu putea să facă cu atâția bani?! Își făcea fel de fel de planuri, dar un gând îl încânta cel mai tare: cum o să rămână băiețașii din casă cu gura cascată, când le va arăta ce înseamnă să te ducă mintea. “

“Nici n-o să mă creadă, că ăștia-s cu caș la gură. Ce știu ei despre asigurări?”

Vineri, cum a terminat munca, s-a oprit la banca din cartier, cum facea de ani de zile, să-și scoată banii. Se gândea să cumpere un crap frumos, să-l facă la cuptor, cu legume.

“I’m sorry, mister Vasil, dar se pare că nu aveți nici un ban pe card”, i-a spus funcționara de la ghișeu.