Români în Anglia: să-i ducem acasă pe cei care nu mai pot zbura.

În urmă cu mai puțin de o săptămână, povesteam despre ceea ce am numit “O comunitate aparte de români în Anglia“.

Despre părinți care vin aici nu doar pentru a încerca să ofere o viață mai bună copiilor, dar, nu în puține cazuri, pentru că vorbim de copii cu dizabilității, să le ofere efectiv șansa de a trăi.

Povestea, cu puținele detalii pentru care am avut acceptul să le folosesc, deoarece nu sunt oameni care și-ar expune copiii de dragul compasiunii, a apărut pe blog miercuri.

Sâmbătă dimineața, cu două săptămâni înainte de a împlini 12 ani, unul dintre acești copii români și-a desfăcut aripile, pe care nu le-a putut folosi aici pe pământ, și a plecat. Știu, sună ca o falsă mângâiere ce spun, dar asta îmi doresc să se fi întâmplat. Să fi zburat spre o lume mai bună, unde, așa cum se spune, nu există nici durere, nici întristare, nici suspin.

Samuel s-a nascut cu un sindrom, cu o boala atât de gravă, încât cele mai optimiste așteptări ale medicilor nu îi dădeau mai mult de 7-8 ani de viață. Le-a depășit cu mult pentru diagnosticul lui, pentru că a fost înconjurat de enorm de multă atenție și iubire.

O viroză respiratorie, o banală viroza respiratorie, i-a oprit pașii aici. Nu știam, o mamică din grupul lor, al părinților de copii cu dizabilități care trăiesc în UK, mi-a spus că sistemul imunitar al acestor copii este foarte expus la boli pe care, în cazul celorlați copii, nici nu le luăm în seamă. În cazul lor, o viroza respiratorie poate însemna conectarea imediată la butelia cu oxigen sau poate fi, pe fondul unui organism măcinat de boala și durere, ultima viroză.

Samuel a plecat și a lăsat în urmă un gol imens. Doi părinți care, în ultimii 12 ani, n-au știut să trăiască decât pentru el, singurul lor copil. Iar acum el nu mai este cu ei. Nu mai plânge, nu mai suferă, nu le mai cere zilele și nopțile.

“Doamne, e atât de dureros! Când ieși din spital, când ieși pe usa spitalului și pe el l-ai lasat acolo… după o viață în care numai spitale ați văzut amândoi. Când în toți anii ăștia, atât de grei, i-ai fost mereu alături, iar acum ieși pe ușă și pleci… Unde să pleci?”.

Vrei să pleci acasă, să-ți înmormântezi copilul creștinește. Toată povestea, toate speranțele în medici și terapii evoluate s-au năruit. Vrei să mergi acasă.

Știți cât costă dorința asta? Vreo trei mii de lire. Doar repatrierea, nemaivorbind de celelalte. O, dar sunt oameni care lucrează în Anglia, trebuie să aibă ceva economii.

Bine ar fi. Când ai un copil atât de grav bolnav, orice ban câștigat înseamnă tratament, terapie, transport spital, operație, tratament, terapie. Din puținul care rămâne, ții viața de zi cu zi. Unul din părinții muncește ca apucatul, celălalt stă cu copilul. În cazul acestei familii, putem vorbi de șansă, iertat să-mi fie cuvântul într-o astfel de situație, că fac parte dintr-un grup de oameni foarte inimoși, mulți dintre ei păinți care cunosc povara vieții alături de copii grav bolnavi. S-au adunat, au pus mână de la mână și au început să strângă banii necesari repatrierii. Nu s-a strâns încă suma necesară, dar oamenii continuă să doneze.

În alte cazuri, însă, cum a fost cel al unui tânăr care și-a pierdut viața într-un șantier de construcții, unde lucra la negru, n-a mai fost nici un grup de facebook care să-i ajute familia. Mama sa lucra în Italia, s-a împrumutat cu patru mii de euro de la familia bătrânei pe care o îngrijea, a venit, și-a luat băiatul, l-a dus și l-a înmormântat acasă. Apoi s-a întors să-și plătească datoria.

Și sunt alte și alte exemple de adulți sau copii români care își pierd viața în UK, și în diaspora în general, în fiecare an. De parcă această durere nu ar fi de ajuns, urmează chinul repatrierii, al cărei cost de puține ori poate fi suportat de familii. Ce să aiba pus deoparte un tanar de 30 de ani, care lucra aici pe salariul minim, să-și întrețină familia rămasă acasă?

O liră, o singură liră dacă am pune, în fiecare lună, într-un fond creat special în acest scop, am ajuta mai mult decât ne putem închipui. Într-un fond bine conceput, la vedere, cu nume, sume și explicații, ori de câte ori le cerem. Se poate face acest lucru și e absolut necesar nu numai în UK, ci oriunde sunt comunități mai mari de români.

Știm că suntem dezbinați ca popor. O recunoaștem cu amărăciune și avem chiar și zicale care descriu situația în care ne aflăm: “Ca romanu’ nu te rănește niciunul”, ca să mă exprim elegant, sau “Să te ferească Domnu’ de bunătatea românului!”. Bravo nouă, atât am reușit, atât ne-a dus pe noi capul să fim și să facem. De ce ne comportam așa? Răspunsul mă depășește.

Dar macar în situațile acestea, atât de dureroase, să ne amintim că, vrem-nu vrem, cu bune și cu rele, suntem de un neam.

Să-i ducem acasă pe cei care nu mai pot zbura.